Și chiar aș zâmbi...

Și chiar aș zâmbi...

Și chiar aș zâmbi... dar nu mă lasă ochii,

Prea multe hiene, șerpi veninoși și scorpii,

Prea puține suflete de păcat neatinse,

Și sunt atâtea coloane ce se lasă compromise...

Iubiri de fațadă cu scop de bordură,

Prietenii întreținute pe post de laudă,

Se cumpără orice și asta în exces,

Decența și onoarea nu fac parte din succes.

Puțini părinți ce mai primesc respect cerut,

Copii tripați pe vârstă, sex și port d-adult,

Copilă de paișpe arată ca la douăștrei,

Nu mai machiază păpuși, se machiește-n club și-n băi.

Se promovează puternic nonvalori pe sticlă,

Prostia, incultura, lipsa de moral și etică.

Tinerele talente n-au bani ca să fie auzite,

Se zbat să supraviețuiască, ajung genii obosite.

Țarani cu două clase ne fură la costum,

Țigani analfabeți, aștia ne conduc.

Pe lângă om la suferință, trec ochi nepăsători,

Te naști, te lupți ca să trăiești... și mori.

Și d-asta zâmbesc rar, sunt puține motivele,

Puține chestii bune, să-mi mângâie retinele.

Caut zone neatinse de modern și negru,

Bătrân ochi blând de om, ca să zâmbesc integru.

de timp reintregit

de timp reintregit

aceleasi idei scrise pe limbi diferite,

acelasi dor nebun ce ne joaca si le-aprinde,

secunde de contraziceri transformate in ore,

eu ca argument am viata, tu incapatanari minore.

si le lasam sa-si faca jocul ca altfel ne stau pe cap,

dar la auzul vocilor, toate limbile tac,

vorbim doi, suflet reintregit de timp,

doua bucati ce se-mbina partial perfect.

si spun partial ca nu mai sunt pe dinauntru finisat,

am multe parti lipsa sau gauri ce s-au agravat,

margini ce arata haotic, ca ritm de inima nebuna,

ca asa e cu viata, fiecare durere te curma.

la exterior e invers proportional,

m-am format mai fals si tot mai hilar,

sclipitor, plin de ironie si sarcasm,

asa potolesc ce e inauntru, prin ochi sa nu-i ard.

tu esti pura in gandire si doresti bine oricui,

ai buze inocente... ochi mari, negri si dulci.

poti sa accepti scuze, ierti fara prea mult efort,

si inca 1000 de chestii ce numai eu le stiu ca nu pot.

fara a sti, s-au facut de motive, o mie la numar,

ce ma calmeaza mereu cand iau foc sau ma supar,

si e linistea de care am nevoie, chiar de ne mai tachinam,

ma faci sa zambesc fara sa vreau, sa tac cand vreau sa zbier.

sentiment

sentiment

nu mă încadrez la fluturi în stomac,
nu am simțit până acum ceva de la Cupidon din arc,
dar știu că există ceea ce voi numiți iubire,
o stare de extaz când jumatea-i lângă tine.

matematica a fost și o să rămână grea,
văd asta când la o lună iar vă schimbați jumătatea,
sau cand nu știți că sentimentul ce-l numiți iubire,
e un fel de număr prim, se împarte doar cu ea și cu tine.

și mi-e jenă s-arunc un amărât de "te iubesc",
când ce-agită venele e trecut cu mult peste,
două cuvinte ce însemnau odata apogeu,
acum sunt doar doua cuvinte ce te bagă în clișeu.

se spun așa de ușor pe gură când le vine timpul,
cu scop ascuns sau din obligație pur și simplu,
știu că pot mai mult că doar d-asta sunt eu,
d-asta "te iubesc" pălește cand iți zâmbesc... și știi cât zâmbesc de greu.

când e ceva puternic se vede prin ochi,
se citește-n gesturi simple, știute doar de doi,
sentimentul suprem ce curbează colțuri,
și a ta voce la ureche ce calmează timpuri.   

lacrimi în artere

lacrimi în artere

în glumă se spun multe adevăruri,

la fel cum din joacă pornesc prea multe certuri.

prea multe se-ntâmplă din grabă și prostie,

este o eră a vitezei unde prezentu-i mâine.

și se spun chestii grave pe gură, doar să sune bine,

în loc să fie mai întâi gândite, spuse-n forme fine.

cad lacrimi de final, rod de nervi de glumă,

se-nfig adânc acolo, ace-n inimă.

se face abuz de suflet curat și bun,

prin gesturi de laș și manipulare-n jur.

sunt jivine ce te-ngroapă doar pentru aplauze,

și prieteni falși ce te vor prieten din diverse cauze.

că d-aia a devenit aproape imposibil,

să vrei să rămâi la suflet bun și să alini inimi.

nu mai e nimic drept, onoarea este mit,

se prețuiește doar prostia, decența s-a murit.

și suflete pure, rămân în final fără glas, 

că ș-așa suntem p-aici, prea puțini rămași,

născuți în sânge cu dorință umilă de mai bine,

suntem luați în râs și bătaie de joc de lume.

vă recunosc pe stradă, d-aproape sau în depărtări,

că ochii vă sunt calmi dar plini de vânătăi.

v-au bătut pe cornee, prea multe ce-ați văzut,

cu lacrimi în artere, vă plângeți oful mut.

dar universul d-asta incă există, mereu are grijă de echilibru,

nu ne abatem tocmai d-asta, o să ne vină și nouă timpul.

ce dai, întotdeauna în final fix la fel o să primești,

stați fără griji ai mei, e mersul omenesc.