umbra, aproape de plecat
pe-atâtea umbre am călcat, și străzi bătătorite,
o dat` am fost călcat p-a mea, a fost scurt și bine.
de-atunci nu mă mai inteleg cu ea, nu îmi mai vorbește,
obișnuiam să îi spun tot, acum e neagră... mă urăște.
a simțit piciorul fin... și suflet ca pereche,
a plans și s-a rugat ... am mers tot înainte.
orgoliu, nepăsare... supărat p-atomi,
o clipă n-am rămas... n-am vrut ca să fiu om.
nu mai permit la inimă, să ajungă nimic,
nu vreau să mai fiu cald, să râd... sau ceva să simt.
așa e când ești bun și dai necondiționat,
ajungi să fi bârfit și de atrii mușcat.
ea nu se mai arată, căci umblu doar în noapte,
să mă îmbrac cu cer, să devin stele sparte.
e mersul meu de când mă știu, d-asta nu-nțeleg,
cu ce e diferit acum, față de celelalte dăți ?! ...
și d-o strig pe nume, sărac ea se arată,
dar nu mai e lipită... și e tot mai neagră.
s-a detașat de mine, până și umbra-mi pleacă,
singur eu cu cerul... și luna ce mă-mpacă.
de vreau să stea cu mine, să o văd, s-o simt,
mă pune ce-i mai greu, mă pune să-i promit.
promit că o să-ncerc, cu inimă deschisă,
să stau puțin pe loc... să văd dacă merită.
