privește cerul...
prins în liane de societate modernă,
caut ceva pur să mă sugă de venă.
e multă viaț-acolo, multă și apasă,
că negrul ce-a pătat, nu mai vrea să iasă.
aș vrea ca să privesc, liber sus spre cer,
sa stau doar trei minute, fără să mai zbier...
să mă prind-o rază, fix de guler sus,
să mă umple mutul, până la apus.
și am facut cum ai zis, am privit cerul,
am încercat din răsputeri, să-mi recapăt îngerul.
dar e trist și încătușat de secole,
nu e apt să mai producă zâmbete...
nu mai știm să ascultăm cum crește iarba,
că în fiecare dimineață sună prea devrem-alarma.
nu putem să privim cerul să ne liniștească,
că prețuim tot... după ce puțin pleacă.
în clipe de repaos, rare și târzii,
pui mâinile-n fălci și cazi în amintiri...
cum era dacă era... și trist că nu a fost,
apar numai regrete și răni ce nu se cos.
mă fixez într-un nor, ochi lungiți spre cer,
vrea ca să mă mângâie dar eu îl tot întreb....
de lume și păcat, animale-n oameni,
cum de s-a ajuns așa... și cât mai este oare...
